Jurnal de MUNTI INALTI



Unic, Papua, Giluwe - am fost acolo!


Am ajuns pe 3 decembrie in Mt. Hagen (oras, munte mai tarziu!) din Papua Noua Guinee, dupa un zbor de 60 de ore, cu escala in Doha, Bangkok, Manila si Port Moresby.

Eram foarte fericita si entuziasmata, stiam ca o sa  mergem prin jungle adevarata, ca o sa cunosc localnicii care traiesc numai din cules si vanatoare si ca este sezonul polios ceea ce, in zona tropical, inseamna foarte munta umiditate, namol, apa si cizme de cauciuc.

A doua zi am inceput sa urcam pe Giluwe, ca doar nu era sa incepem cu o pauza! Am plecat prin jungla, am mers doua ore si jumatate pana la locul in care incepe golul alpin. In acest timp eram uimita de vegetatia ce ma inconjura, de modul in care era eliberata calea noastra, pe alocuri, cu maceta.

Aici, golul alpine este un loc cu iarba deasa, inalta si multa apa peste tot. In scurt timp a inceput sa ploua, ne-am udat si cizmele ni s-au umplut repede, dar, eram incantata caci era o experienta noua! Am mai facut cinci ore pana in tabara, pe o creasta, de fapt pe marginea craterului volcanic. Pe circumferinta discontinua si variabila ca inaltime, se ridica, cu circa 400m deasupra imprejurimilor, doua varfuri remarcabile,  doua puncte cam diametral opuse.
De primul varf, cel mai scund, am trecut la intrarea pe creasta craterului, noi venind pe culmea unei scurgeri radiale de lava. Cel de al doilea varf sic el mai inalt, este tinta noastra!
Tata imi spusese ca vom merge pe crater pana la varf insa, cand am ajuns in apropierea zonei inalte am coborat catre drept, in crater. Cand intelesesem ca vom cobora si, deci,  ca la intoarcere urma sa urcam tot parcursul pana in creasta, am ramas, o clipa, dezamagita. Apoi am spus:”Asta e, o facem si pe asta!”. Pe la mijlocul coborarii catre locul taberei de varf, ploaia se mai domolise, asa ca, odata ajunsi, am avut ragazul de a monta cortul, apoi ploaia a reanceput.



Noaptea urma sa plecam catre varf; aveam emotii. Vorbisem sa ne trezim la ora cinci dimineata, dar eu, pe la doua noaptea, eram deja pregatita de plecare, asta din cauza fusului orar, cred.

Pornim spre varf, la lumina frontalei, urmand o ruta ce urca pe partea stanga a varfului pana la nivelul muchiei craterului, apoi am luat-o in dreapta pe o poteca care merge direct pe directia varfului.  Am vazut rasaritul de soare si apoi varful, eram foarte fericita cand am vazut portiunile de cataract si hornul ce iesea pe varf. Era din ce in ce mai abrupt, intai mai puneam mainile sa ma tin de iarba, apoi urmau pasajele de catarare si traverseul expus catre hornul final.

Si, fara sa imi dau seama, ajunsesem pe varf! Era excelent plafonul de nori era sub noi, dar in acelasi timp nu acoperea tot asa ca vedeam cate ceva din ce era in vale. Am scos steagul Romaniei inscriptionat cu ALTITUDE EXPEDITIONS TEAM si m-am bucurat de reusita si de noul meu record mondial de varsta!



Am coborat in aceiasi zi. Eram bucuroasa, dar, dupa 12 ore de cand pornisem spre varf, dupa cateva reprise de ploaie, coborarea portiunii prin jungle devenise o lupta cu oboseala, namolul, apa si obstacolele vegetatiei abundente. Am ajuns jos, ne-am descaltat si am varsat apa ce se adunase in bocanci, am ajuns la locul de cazare si am dormit 12 ore neantoarsa, probabil cate 6 ore pe fusul orar de aici si 6 pe cel de acasa!


M-am trezit complet odihnita, refacuta si cu o foame … sau de foame m-oi fi trezit, de fapt. A urmat un mic dejun fabulous, cu ananas, banana, capsuni, papaya si fructe ale pasiunii! Si totul pe o terasa cu o priveliste deosebita, cu soare si atmosfera de vis.

















Dupa ce ne-am odihnit am zis sa nu ratez ocazia de a face un Grossklockner pe o vreme cu 90% umidite, noroi si ploaie: Mount Hagen (munte de data asta!) 3778 metri, al doilea cel mai inalt Vulcan din Papua Noa Guinee, un fel de Grossklockner la tropice. Ploaia a venit dupa prima ora de ascensiune si a urmat toate cele opt ore, de urcare si coborare.

Dupa 1000 de metri diferenta de nivel prin jungle am iesit in gol alpin, care aici inseamna iarba deasa si inalt iesiind dintr-un sol mustiind de apa. Urmeaza o creasta de lava cu o succesiune de trei varfuri, si al treilea cel mai inalt. Pe ploaia si ceata care ne insoteau nu vedeam decat primul varf si pe urma continuam aparand urmatorul.

Dupa inca 600m diferenta de nivel, cand am ajuns in cel mai inalt punct ne-am bucurat ca nu a mai aparut nimic mai sus in zare si ca ne-am atins scopul, dezamagiti, totusi ca nu ne putem bucura si de privelistea ce trebuie sa se fi deschis de pe acest varf.

Facuseram doua varfuri (in trei zile si primu’ cu record mondial), stabilisem inca un record mondial de varsta, urcasem pe cel de al saselea vulcan din cei sapte, excelent, ce imi mai trebua sa fiu fericita? Papua Noua Guinee este, fara indoiala, o tara cu munti fantastici si in care am cunoscut oameni de treaba, minunati si excelenti!








DENALI - un munte mult dorit, un Record muncit - ASA CUM L-AM SIMTIT!



Am facut varful pe 18 mai, ajung acasa joi, pe 9 iunie, la ora 11:55 pe aeroportul Otopeni, cu zborul Lufthansa|LH1652 de la Munchen!

Intre aceste date: bucurie, extaz, durere, intrebari, interviuri, raspunsuri, refacere, sarbatorire, bucuria revenirii la normal, analize, concluzii, invatare, dezvat, rasfat.
 
Acum stiu, pot si vreau sa va povestesc: a fost extraordinar, fantastic, memorabil. Sigur nu voi uita niciodata parcursul, reusita, desfasurarea si ..... da,  revenirea ACASA!


- DRUMUL -

Am ajuns in Anchorage, capitala statului Alaska, dupa ce mi-am facut treaba din Mexic: Record Mondial de varsta pe Pico de Orizaba 5610m, cel mai inalt Vulcan din America de Nord, al cincelea meu varf in Circuitul 7 Volcanoes cuprinzand cel mai inalt vulcan de pe fiecare continent.  Ma concentram pe Denali, cel mai inalt munte al Americii de Nord, urma sa egalez un Record Mondial de varsta care nu fusese doborat din 1995, deci era foarte important pentru mine sa-l fac, si eram sigura ca-l fac!

Deci, odata ajunsi in Anchorage intr-o dimineata  foarte friguroasa si cu lumina nefiresc de multa pentru mine (nu-mi placea deloc, venisem din Mexic, doar), ne-am aprovizionat pentru munte, am incercat sa ne obisnuim cu fusul orar -ziua fiind deosebit de lunga, cu vremea schimbatoare si mai ales cu oamenii … si oamenii!

Am stat cateva zile si am plecat spre Talkeetna, un sat de unde intri in Parcul National Denali, dupa plata, instrunctaj, semnat hartii. Tot de aici zbori spre munte, dupa ce platesti, esti instruit si ti se spune ce si cum trebuie sa faci; asta iti da un sentiment ca ai ajuns, in sfarsit, in tara tuturor posibilitatilor si libertatilor!

Talkeetna mi s-a parut un satuc parasit si urma sa stam acolo asteptand conditiile meteo din parcursul pana la ghetarul  de unde incepea ascensiunea sa fie bune pentru zbor.  Aveam sa aflu ca de fapt stateam intr-o localitate turistica infiintata cam in 1920, avand si muzeu de istorie, traditii si multa mandrie locala, preturi si dorinta de a vinde orice.  Tata a zis ca daca atata au de aratat, am batut drumul degeaba, mergeam in Oltenia si nici nu umblam atata dupa viza!

Am dus bagajele la K2 Aviation, compania cu care urma sa zburam, ne-au spus ca este vreme proasta si sa asteptam. Si asta am facut, am asteptat. Eram nerabdatoare sa vad cum este,  din cand in cand ii mai spuneam lu’ tata: “Hai sa mergem sa vedem, ca poate s-a facut vreme buna!”, chiar daca au spus ca ne anunta ei cand este momentul sa plecam.

In dimineata urmatoare m-a trezit tata: putem  zbura! SUPER, era nemaipomenit! Am zburat cu un avion micut, imi era teama ca o sa mi-se infunde urechiile si o sa ma
doara, dar a fost bine, nici nu le-am simtit! Am aterizat pe ghetar, urma sa luam sanii pentru a putea cara bagajele, voiam sa se intample toate mai repede pentru a vedea cum este.

Oamenii din tabara de aterizare de la care am luat saniile, alpinisti din alte expeditii cu care ne intersectasem la sediul Parcului National sau in Talkeetna, doreau sa faca poze cu mine, stiind ca vizez un Record Mondial. E bine sa fii in mijlocul atentiei! A durat ceva pana sa legam bagajele, sa ne punem hamurile, rachetele si sa ne legam in sfoara, pentru ca:

1. Bagajele trebuie puse in asa fel incat, indiferent de profilul drumului, sania sa nu se dezechilibreze in parcurs si sa se rastoarne!

2. Pentru ca era prima data cand ne puneam tipul respectiv de rachete si incercam sa evitam ajustajele sau reglajele suplimentare in parcurs. 

Am plecat. Prima portiune a fost cam ciudata pentru ca era de coborat si sania iti venea peste picioare! NASOL!
Am inceput cu o coborare deci, pe o vale, era plat, apoi, in fundul ei, am urcat o panta cat de cat abrupta, pana in tabara I. A fost vreme excelenta, soare, cred ca vreo 3-4 grade cel putin, numai aproape de tabara a venit ceata si, odata cu disparitia soarelui, si frigul.  
Am pus cortul si am inceput sa ne facem apa din zapada, eram obosita, sania aia chiar te termina cateodata! Eu am legat-o de ham si ma strangea prea tare de burta! Am discutat cu tata si am hotarat cum o sa facem de aici incolo ca sa ne fie mai bine.

Astfel, in  urmatoarea zi ne-am pus rucsacii in spate, am legat saniile de ei, si de data asta nu ne-am mai legat in coarda, nu avea rost. Am urcat pe Motocycle Hill, sunt niste plaiuri, si mergi pe ele de iti intra picioarele in fund, in ziua aceea chiar a fost un traseu greu! Dupa plaiuri, ajungi intr-o sa, de acolo se vede unde este tabara, dupa un deal, dar pana acolo urci sustinut, apoi faci un traverseu ascendent de iti fuge sania, ceva de speriat!!! Aceasta este tabara II, urmeaza tabara III (tabara mare) si tabara de varf.


Pana in tabara mare este tot un traseu lung, mai abrupt, si apoi este Windy Corner. Nu a fost o problema de vant, dar acolo este un traverseu ascendent foarte greu  pentru ca saniile, dupa ce ca se duc la vale, nesimtitele, te trag si pe tine! Oricum, din tabara I a inceput vremea inchisa, vizibilitatea a fost foarte redusa, a nins periodic si a fost constant frig, cu portiuni de intensificare a vantului.

 
Majoritatea celor de pe munte stateau in tabere, considerand ca vremea este prea rea, cu vant puternic si vizibilitate redusa. Noi am facut in trei zile consecutive parcursul pana in tabara mare, a III-a. Vant puternic? In raport cu ce? – cu Ojos sau Aconcagua?! Pai acolo un vant de 60 – 70 Km/ora e ceva obisnuit. Vizibilitate redusa? – pai te intereseaza sa avansezi, sa pui un picior in fata altuia, o zi intreaga, sa tragi sania si sa ajungi in tabara!

In tabara mare  am lasat saniile pentru ca urma o panta abrupta, asemanatoare cu cea finala, de la saua dintre varfuri, din Elbrus (dar aici de vreo doua ori mai lunga) si o creasta cam ca cea sudica din Piatra Craiului. Apoi am ajuns in tabara de varf.

In tabara mare am stat o zi pentru a ne odihni si, oricum fiind vreme chiar proasta, cu probleme pentru partea expusa de creasta, speram sa vina vremea buna pentru a urca in tabara de varf si a da varful!

A cincea zi, am plecat catre tabara de varf cu rucsacii plini si foarte grei in spate, cu coltari si pioleti. Eram foarte fericita ca prinsesem o fereastra de vreme buna, voiam sa profit la maxim de ea si voiam ca sus sa nu montam cortul pe vant,  asa ca nu am stat sa ma odihnesc prea mult. Am urcat 2/3 de panta, pana in creasta, si au inceput niste sfori fixe pe care am pus blocatorul ca sa fim asigurati. Acolo a fost  o portiune foarte grea pentru mine pentru ca ma durea spatele si trebuia sa trag de blocator. Dupa ce am ajuns in creasta, am mai avut putin, asa mi s-a 
parut mie, desi poate a fost mai mult. Mergeam pe o creasta expusa, cu stanculite, imi placea foarte mult, eram foarte atenta si dintr-o data parca nu mai era asa abrupt, am vazut in fata un varf, l-am ocolit si… PAM PAM, uite tabara!

Pe creasta fusese ceata, dar cand am trecut de ultimul varf, parca eram in filme, s-a luminat,  se  vedea tot, absolut tot! Am pus cortul pana sa se “imputa ” vremea. Aveam emotii, nu stiam cand vom face varful si cand vom cobora!

ZIUA de VARF  -  REUSITA!


S-a facut vreme proasta cu vant puternic, am mai stat o zi in cort, tinandu-l sa nu se rupa. A fost o zi lunga, eram singuri in tabara de varf, nu puteam iesi afara pentru a construi un zid de protectie sau a ancora cortul. Aici sus, soarele se ascundea cam 3 ore, apoi revenea. O fi facut el treaba asta, dar intre el si noi erau nori grosi, ningea viscolit si batea vantul in rafale care, clar, depasau 120km/ora! Dupa un timp am auzit, parca, voci, asa ca tata a incercat sa iasa din cort insa, la rafala, l-a dus vantul cativa metri buni, dupa ce cazuse si apucase sa se asigure in piolet!  A doua zi aveam sa vedem ca da, cam la 20 m de noi, era un cort. In noaptea care a urmat nici noi, nici ei nu am reusit sa ajungem unii la ceilalti. A fost cam greu, mai ales ca nu stiam cat va dura furtuna, cat si daca va rezista cortul.
Pe la 4 dimineata, parca s-a domolit vantul! Eram atenti, ne doream sa nu fie numai un ragaz intre rafale, eram cu urechile ciulite si … da, parca vantul se potolise! Ne-am uitat afara, era ceata, nu se vedea nimic, dar era linistit. Am inceput sa planuim - fereastra de vreme buna – cat va dura? Ce facem?
Variantele erau usor de formulat:
  1. Repede jos, sa prindem vreme civilizata pe creasta expusa, stam, ca toata lumea, in tabara mare si asteptam, vedem, facem varful altadata sau renuntam si coboram
  2.  Repede sus, incercam varful, in viteza, fara echipament de asigurare, iar daca ne iese urcarea destul de repede, coborarea sa ne-o asumam pe vreme proasta
Din punctul meu de vedere, 1 - nu exista, tata a mai intrebat o data daca stiu in ce ne bagam si am hotarat: 2 singular!
Ne-am echipat in saci, am pus coltarii din cort si am iesit pe un ger groaznic, dar fara vant prea puternic si vizibilitate care promitea sa se imbunatateasca odata cu castigarea in altitudine. Acum am vazut cortul de langa noi, era al unei echipe de estonieni cu care vorbisem pe parcursul ultimelor doua zile de ascensiune, in tabara a II-a si in tabara mare. Nu misca nimeni inauntru, asa ca nu am fost siguri daca sunt acolo sau doar au montat cortul si au coborat in tabara mare.
Am inceput cu un traverseu foarte ascendent pana intr-o creasta, acolo am facut o pauza, a urmat o panta abrupta, un horn si o fata expusa de vreo 50 m, de catarat. Am mers eu prima, tata in spate, nu eram asigurati, asa ca eram foarte atenta si concentrata.  Cand am iesit in creasta, a inceput vantul, dar vizibilitatea era foarte buna si, dupa inca o portiune de urcat, se vedea varful! Trebuia sa traversam pe dreapta o vale, sa urcam intr-o sa care facea parte dintr-o creasta secundara care se interpunea intre noi si creasta principala, care avea varful ca punct culminant, vizibil si … asa de indepartat!
Tata mi-a explicat in detaliu traseul astfel incat, in eventualitatea ca nu mai avem vizibilitate buna, sa-l stim pe dinafara si astfel sa putem sa gasim varful, apoi retragerea.
Urma ca dupa traversarea crestei secundare, sa traversam terenul de fotbal (care iti ia o vesnicie), sa urcam o panta, cam la fel de abrupta ca cea dintre tabara mare si creasta catre tabara de varf, sa iesim in creasta principala si sa mergem cu cea mai mare atentie pe o creasta foarte expusa pana pe varf!

Au urmat niste portiuni cu vant foarte puternic. Problema n-a fost vantul, ci gandul nostru ca se strica vremea si ca va fi din ce in ce mai rau. Nu a fost asa, vizibilitatea a fost foarte buna pana am dat varful, iar vantul puternic a fost doar in pasajele unde se formau curenti din cauza expunerii sau a reliefului.
De la terenul de fotbal pana in varf mi s-a parut cea mai grea portiune din ziua de varf,  pentru ca erai ca-n desert, in filme: vezi, nu-ti dai seama de distanta, crezi ca e putin si, de fapt, mergi de nu mai poti. La fel si panta pana in creasta, abia daca se mai termina! Insa apoi mi-a placut super mult pentru ca mergeai pe o creasta ascutita, in partea dreapta era prapastie si in partea stanga aproape prapastie! Mi-a placut super mult portiunea aia: se vedea in partea dreapta aproape cum este Everestul in filme!
Dupa o ultima traversare expusa a unui varf secundar al crestei, am ajuns pe o portiune mai lata, VARFUL! Pe partea dreapta, in directia din care veneam noi, se ridica o culme de ghiata de vreo 10 – 15 m inaltime maxima – acela era punctul cel mai inalt, acolo ne-am suit, pe rand, si am facut pozele de varf. Eram superfericita, facusem varful! Eram singuri pe varf, de fapt eram singura echipa plecata catre varf si, in afara estonienilor, nu mai era nimeni pe o diferenta de nivel de 1500m si doua zile de parcurs! LINISTE, MARETIE, FANTASTIC!

GATA! Hai la vale, am avut bafta, ne-am miscat bine, dar cat sa tina si fereasta d
e vreme?! Deja la sfarsitul crestei, vantul se intetise, insa coborarea abrupta era pe un culoar adapostit. Norii din vale se tot ridicau, am inceput sa ne-ngrijoram, mai repetam o data, impreuna, memorarea traseului. Il stiam pe de rost, dar nu voiam sa am nevoie de asta! Ii dam la vale in mare viteza, trag cat pot, nu exista oboseala, sunt concentrata si convinsa ca vom reusi!
Coborarea din creasta secundara – vant puternic, ceata. Descatararea fetei si a hornului – vizibilitate buna, frig si ghiata in care coltarii prind cam putin, dupa gustul meu - greu, cu frica. Tata descatara sub mine. Saua de la capatul traverseului fetei dinainte de tabara - vant, incepe sa se strice treaba; incepem coborarea fetei catre tabara – haos: ceata, vant, ninsoare – nu se vede nimic, vantul bate in rafale, traverseul e fara urme, cu portiuni cu zapada grea, altele cu ghiata. Eram fericita ca aproape ajunsesem, dar tata m-a adus la realitate cu o intrebare al carei raspuns era foarte important: cortul nostru mai este acolo, oare rezistase la vant?

Ajunsi intr-un plat (nu vedeam nimic), am auzit chemari, 




 

 

 


Dupa varf ... a inceput muntele
 A urmat o noapte de cosmar, cu vant groaznic, cu tinut cortul, cu frica ca va ceda. Dimineata urmatoare batea vantul cum nu batuse pana atunci niciodata si cortul incepuse sa cedeze; variantele erau clare si putine:
Rezista cortul, se indreapta vremea in cel nult o zi, o dam la vale. Ne trebuie sa tina cortul si cam 2 ore civilizate sa puten cobora creasta expusa;
Se rupe cortul, trebuie sa-i gasim pe estonieni sa ne gazduiasca in apsida cortului lor. Trebuie sa fim achipati si pregatiti, in orice moment, sa facem fata ruperii cortului;
Se rupe cortul, nu-i gasim pe estonieni, gasim o retragere catre tabara mare, pe un traseu tehnic care coboara pe un horn inghetat, are cateva saritori in portiunra cea mai dificila si crevase la iesirea catre tabara. Diferenta de nivel cam 600m., dar este fara vant si, s-ar putea, sa avem si vizibilitate dupa ce coboram vreo 200m., plus ca putem gasi intrarea in traseu.

Alegem 2, lucrurile se precipita, cortul are, deja, tenda rupta in doua puncte. Ne-am echipat, am plecat sa-i cautam pe estonieni, nu i-am gasit, in haosul de afara nu aveam nici o sansa si cand ne-am intors cortul era deja rupt!
Asa ca ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degrease la maini. Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram. Acolo am inteles ca:
 1. Nu trebuie sa ma gandesc ce va fi maine, sa ma gandesc ca o sa fie asa bine cand maine poate nu mai exista sau, poate, maine este mult mai rau;
 2. Sa fiu multumita cu ce am.
La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante, nici nu aveam cum sa verificam, zapada fusese viscolita peste sacii nostril de dormit, pe de o parte prindea bine ca tinea adapust, pe de a;ta ne o impiedica sa facem orice miscare esentiala.
Cand s-a luminat, am luat hotararea sa aplicam variant 3: retragere, cu orice risc (oricum nai nic decat acela de a ramane si a ingheta), pe traseul trhnic, catre tabara mare.

Ne-am desfacut din adapost, am incercat sa avansam dar era aoproape inposibil, vantul si nebulozitatea fiind foarte nari.

 oamenii la care m-a dus tata cat timp i-a cautat pe estonieni, am mers la ei. Am avut noroc si peste cateva ore s-a facut vreme buna si am putut cobora, chiar estonieni vroiau sa plece pe varf. Mi-a fost foarte greu pentru ca aveam ghiozdanul, mai usor ca la urcare, dare ram obosita si as fi vrut sa fie cald. Am ajuns in tabara  mare, eram obosita, inghetata, dar super fericita! Era foarte frumos, pentru ca batea soarele , multi oameni ne asteptau, ne-au dat apa si ne-au felicitat era foarte bine!

Am dormit intr-un cort de la rangeri, apoi un italian care era ghid in Alpi ne-a imprumutat un cort de-al lui! Acolo ne-am intalnit cu un alpinist turc, care locuia in America si planuia sa faca varful singur, asteptand vremea potrivita. A doua zi, inainte sa plecam, ne-a dat o cutie de bomboane de ciocolata turceasca, si m-a amuzat faptul ca dupa ce desfaceai ambalajul observai ca ciocolatica nu era plina, conpacta, ci era sapata cumva inauntru asa incat, cand cumprai un pachet, cumparai mai multe ambalaje decat ciocolata!
Am coborat pana in tabara doi, apoi urmatoarea zi pana la avion, am vorbit cu o doamna, care era managerul taberei ,si ne-a spus ca se anunta o furtuna! Cand am auzit cuvantul furtuna mi s-au inmuiat picioarele! Nu vroiam sa mai stam vreo trei zile pe ghetar,  vroiam sa ajung la: pat, caldura, toaleta si mancare mai buna! Am montat cortul, am luat niste sanii sa dormim in ele pentru ca nu mai aveam izoprene, sacul lui tata era INGHETAT PESTE TOT si sacul meu era ud leoarca! Am dormit super nasol, dar in ziua in care a urmat am avut o surpriza: cand m-am trezit: tata mi-a spus ca in jumatate de ora trebuie sa ducem bagajele la K2 Aviation ca astazi o sa fie zboruri!


Am zburat inapoi in Talkeetna YEEE…EEEY! Au inceput sa mi-se dezghete picioarele, MARFA! ma dor, tata zice ca e semn bun!(o fi, sa fie la altii, ca pe mine nu ma-ncalzeste cu nimic: ma doare, sunt umflate si nu prea simt cu degetele). Se dezgheata ca usturoiul nostru
pe care l-am carat in tabara de varf si inapoi! 
Ne vedem pe 9 iunie, la ora 11:55 pe aeroportul Otopeni, cu zborul Lufthansa|LH1652 de la Munchen!

 

  Pico de Orizaba - un munte excelent - un munte de record

Am ajuns la Veracruz-Mexic, din Bucuresti cu o escala la Munchen si una in Mexico City, pentru Pico de Orizaba, cel mai inalt vulcan al Americii de Nord si pentru mine, un nou record mondial de varsta.
Am plecat dupa-amiaza din Romania si am ajuns dimineata in Veracruz. De acolo, cu diferite autobuze, am ajuns in Tlachichuka, ultimul oras catre munte, unde, imediat dupa ce ne-am cazat -  exact unde au stat tata si cu Coco - am mers sa luam fructe. Paradisul fructelor: pepene galben, mere, banane, mango, numai asta am mancat in seara aia! Chiar de la hotel se vedea muntele si varful, ma uitam la el si eram hotarata si super sigura ca in aproape o saptamana voi fi pe el!
Dimineata ne-am trezit pe la 04:40 pentru ca nu puteam dormi (de la fusul orar) si am mancat un mango din acela copt si bun.


In ziua aceea am aranjat sa ajungem in satul de pornire si apoi la refugiul de pe munte. Ne-am aprovizionat si peste doua zile, dupa ce ne reglasem deja fusul orar, chiar daca initial parea ca e departe, am ajuns imediat in satul de langa munte. 

In prima zi (pe munte) am mers pana la refugiu sa ne aclimatizam. Mi-a placut foarte mult pentru ca la inceput am mers printr-o padure de pini unde erau niste conuri super mari, aproape de patru ori mai mari decat cele din Romania, pentru ca apoi, pana la tabara, parca era ca in desert, care se continua pana la refugiu, de la care incepeau stancile si portiunea de traseu unde mai puneai si mana ca sa inaintezi.

Ne-am intors in sat si am gustat ceva, apoi am prins apusul de soare in niste poze foarte misto, parerea mea, facute de mine de pe balconul cabanutei.
Am adormit mandra de mine iar in urmatoarea zi am plecat cu tot bagajul sus. 
Nu aveam nici o problema, eram aclimatizata si in cateva zile urma sa-i dam varful, deci... era perfect! In urmatoarea zi ne-am plimbat pana la limita ghetarului, a fost foarte interesant pentru ca noi am luat-o pe un traseu direct si ne-am catarat pe niste stanci si creste. A fost super pana am ajuns la ghetar, iar apoi a fost nemaipomenit, pentru ca vedeam pana jos la refugiu si de acolo, mai departe, pana la orizont, numai nori. Excelent! 
Am mai stat o zi pe acolo si apoi a urmat ziua de varf! Planul l-am facut sa plecam pe la sase, dar cand am vazut ca toti plecau la ora doua noaptea ne-am intrebat daca s-o fi schimbat ceva de cand a fost tata cu Coco? Cu toate astea, am plecat tot pe la cinci si jumatate – sase. Am mers o ora la frontala, fix cat ne-a luat sa urcam primul deal – de fapt era o caldare, prima panta de fapt. 

Atunci a inceput bucuria mare, eram motivata, vedeam varful in fata si era ca si cum ma uitam in ochii lui si-i spuneam: ”Te fac eu pe tine!”. Mergeam pe acelasi traseu ca acum cateva zile in urma, era fantastic, eram intr-un fel emotionata pentru momentul in care voi pune piciorul pe varf si imi va spune tata: ”Bravo PUI, excelent!”. Odata ce am ajuns la limita ghetarului ne-am pus coltarii si am inceput sa urcam. Asta imi amintea de Elbrus! Sub varf ne-am intalnit cu doi oameni care plecasera pe la doua noaptea, deci acum eram sigura ca nu am facut o greseala ca am plecat mai tarziu!
Am ajuns pe varf, fericiti si bucurosi si am scos tricolorul inscriptionat cu ALTITUDE EXPEDITIONS TEAM. "Fericiti si bucurosi de reusita, am facut poze cu toata echipa si pentru un moment parca eram figurinele care decorau uriasul tort. Amintirea acestei reusite o pastrez ca pe o bijuterie in cufarul care mai contine si celelalte recorduri mondiale de varsta."
Asta am scris pentru Sabalan, al doilea vulcan ca inaltime din Iran si acum consider un moment potrivit pentru aceasta amintire, deoarece pe mine ma... bucura! 

Apoi am coborat pana la refugiu si am mai stat acolo o noapte pentru a fi aclimatizati – pentru urmatorul munte, Denali – iar de aici, am coborat in sat. A urmat primul mic dejun sanatos: pepene galben taiat in jumatate, cu o LINGURITA MICA de Vino Tinto:  a fost super/excelent/cel mai bun, cum vrei tu sa-i spui! Am mai stat cateva zile in Tlachichuka, timp in care am mancat porumb cu maioneza SALSA iute si parmezan, iarasi super/excelent/cel mai bun, cum vrei tu sa-i spui! Apoi am luat autobuzul pana in Mexico City de unde am zburat catre Anchorage, Alaska. Insa abia astept sa ma intorc in Veracruz DUPA ce fac Denali si sa merg la plaja! 

Pico de Orizaba mi-a placut super mult, pentru ca muntele are de toate: intai mergi prin padure (plimbarica prin padure), apoi mergi putin prin desert, dupa aceea urmeaza stanca si in final ghetarul – foarte misto!

Asteptare pentru Denali


Mi-am facut treaba in Mexic: sunt cea mai tanara alpinista din lume care a ajuns pe Pico de Orizaba, cel mai inalt vulcan al Americii de Nord. Pentru mine, a fost a cincea reusita din circuitul 7 Volcanoes, cei mai inalti vulcani de pe cele sapte continente, asa ca am si primit ce am vrut: porumb cu maioneza, sos iute si branza! Excelent!

A fost foarte frumos, promit ca o sa va povestesc, imediat ce fac varful din Alaska, acum sunt concentrata pe el si pe vreme. 

Deocamdata asteptam sa se imbunatateasca vremea, pentru a putea zbura pe ghetar. Mergem din timp in timp la K2 Aviation pentru a vedem daca vremea este mai buna si daca sunt sanse sa zburam azi. Aici este foarte frumos, e padure, vad muntele din departare, chiar daca as vrea sa-l vad  mai de aproape...e bine. Sunt nerabdatoare sa ajungem, ii mai zic lu’ tata cand se aud avioane, care merg altundeva, sa mergem la K2 sa vedem, poate putem zbura, desi au zis ca ne anunta ei de indata ce vremea este mai buna si pot ateriza pe ghetar, dar nu cred ca se mai poate azi. 

Abia astept sa ajung pe munte, unde acum ninge si este vreme urata, pe cand aici stau in tricou.  

Mi-a zis sor’ mea ca in Pico de Orizaba o sa imi placa foarte mult, si asa a fost, iar din Denali nu o sa mai vreau sa plec. Sunt sigura ca are dreptate, deci sa vedem daca ajungem maine sa incepem ascensiunea pe celebrul Denali/Mckinley, cel mai inalt munte de pe continentul Nord American.








Aconcagua – Record Mondial – Romania – Dor Geta Popescu


Comunicat de Presa
 

Dor Geta Popescu a atins duminica, 7 februarie 2016,  varful Aconcagua, de 6960 m., cel mai inalt din afara Asiei, cel mai inalt din emisfera sudica si cel mai inalt din America de Sud.

Ca membra Altitude Expeditions Team, sportiva Federatiei Romane de Alpinism si Escalada, in varsta de 12 ani si 8 luni, a devenit cea mai tanara alpinista din lume care ajunge pe varf, stabilind un nou Record Mondial de varsta pentru Aconcagua.  

„Un munte excelent, o ascensiune perfecta: ritm, efort, reusita! In ziua de varf, cum ma asteptam, un parcurs lung, cu vant, tremperatura scazuta si o parte solicitanta pe final; m-am miscat bine si desi eram, evident, cea mai tanara, ritmul pe care mi l-am impus a fost mai bun decat al multor parteneri de ascensiune. Am ajuns pe varf, Record Mondial de varsta! Sub mine o mare de varfuri, munti pana la orizont! Imi trece prin cap ca recordul pe ruta Ghetarului Polonez este inca, din 2009, al lui Coco! Singurul lucru pe care pot sa-l gandesc este, simplu si firesc:”Ce frumoasa-i viata!”.[ .... ]


 


















Sa va zic cum a fost

Am plecat din Bucuresti dimineata si am ajuns in Amsterdam unde am facut escala de zece ore. Am iesit din aeroport si ne-am plimbat putin, este un oras foarte frumos, cu multe canale de apa traversate de podulete, cu stradute inguste si case deosebite, construite in alte timpuri. Totul era linistit si frumos. Am gustat, fiecare in felul lui, cate putin din atmosfera locului. 

Seara, am zburat din Amsterdam spre Buenos Aires unde am ajuns la sapte dimineata. De aici lucrurile au mers pe repede inainte, aveam de obtinut hotararea judecatoreasca de intrare in parc, pentru mine, si de dat varful intr-un timp relativ scurt. Asa ca, dimineata urmatoare eram in Mendoza, un oras aproape de munte. Eram foarte fericita ca in sfarsit ajunsesem, si primul lucru pe care am vrut sa-l fac a fost sa mananc avocado!
In Mendoza am mai stat doua zile, am reusit sa obtinem aprobarea si formele de intrare in parc chiar la terminarea programului de lucru, asa ca a trebuit sa ne grabim.


In prima zi pe munte am plecat direct din Mendoza, am luat un autobuz si am ajuns la baza muntelui, in Penitentes, unde am lasat lucrurile de care nu aveam nevoie, apoi am pornit spre prima tabara la 3800 de metri altitudine. Am mers pe o pajiste cu flori galbene, inaintea noastra se vedea fata sudica a muntelui Aconcagua, era superb! Dupa o ora si trei sferturi am ajuns in tabara unde am lasat bagajele si am pornit la aclimatizare, pentru a putea dormi bine. 
Urmatoarea zi am plecat spre tabara de baza la 4200 de metri altitudine. Ziua aceea a fost foarte solicitanta pentru ca am parcurs 22 de kilometri, iar imediat ce am ajuns a inceput sa ploua. Eram obosita si abia asteptam sa dorm! In tabara erau niste domuri in care erau paturi pliante. Urmatoarea zi a fost de odihna, ne-am plimbat putin si am inceput sa facem bagajele pentru urmatoarea zi.

Dimineata am plecat la aclimatizare si pentru a lasa o parte din echipament in urmatoarea tabara, Alaska, la 5200 de metri altitudine. A fost un traseu greu, aveam cam 15 kg in rucsac,  panta era abrupta si mergeam pe mult grohotis. Cand am ajuns sus, am montat unul din corturi pentru a lasa lucrurile in el. A inceput sa ninga cu fulgi inghetati, foarte tari, si eram intr-un nor incarcat cu electricitate; asa mi s-a explicat cand am inceput sa alerg speriata, cand am simtit, chiar prin caciula si gluga, ca ceva ma pisca de cap, parca mi se ridicase parul. Pana la urma ninsoarea s-a potolit si am inceput sa cobor. Urmatoarea zi am mutat toata tabara la 5200 de metri. Acolo am inceput sa simt aerul rarefiat si frigul. Am topit zapada si am inceput sa dormim in cort. Dimineata, cand m-am trezit, stiam ca urmatoarea noapte urma sa ne trezim la trei si sa plecam spre varf, asa ca aveam foarte mari emotii. Am strans tot ce aveam de luat si am plecat spre tabara de varf, Berlin. Acum rucsacul avea in jur de 18 kg, ma miscam greu, dar constant, si am facut pana in tabara de varf, Berlin, trecand prin tabara Nido del Condores, cam 3 ore.
Cand am ajuns am montat cortul si am inceput sa topim zapada si sa ne facem bagajul de varf. Am adormit cu mari emotii si cu fluturasi in burtica, cum spune tata. In ziua de varf ne-am trezit la trei dimineata si am inceput sa urcam fara coltari. Pana in punctul in care sa ne punem coltarii s-a luminat deja, ne-am pus coltarii si am urcat o panta foarte abrupta, dar scurta. Stiam din Ojos del Salado ca daca vezi ceva la o anumita distanta s-ar putea sa fie o iluzie si acel ceva sa fie mai departe, dar aici chiar nu a fost asa! Doar am urcat putin si am ajuns intr-o creasta de unde, in spatele nostru, se vedea umbra varfului in forma de piramida. Era uimitor, ma bucuram foarte mult ca suntem asa de aproape de reusita si ca am ocazia sa vad asa ceva! A urmat dupa aceea un traverseu putin ascendent, apoi am intrat in canaleta pe unde am mers pe langa o stanca drept in fata, de unde am vazut varful. Era zapada foarte mare, iar tata mi-a spus ca nu a mai fost niciodata atat de mare.
Dupa ce am ajuns sub varf, adica s-a terminat canaleta, am mers pe o poteca foarte ingusta si am ajuns la o stanca de vreo zece metri inaltime. Eu ma asteptam sa mai urmeze ceva dupa, dar, am ajuns! Am ajuns pe varf!!! 

Eram foarte fericita si am facut semnul meu catre tata, de fapt catre toata lumea, desi eram numai noi pe varf: arat varful, apoi spre mine, si arat ca eu sunt pe varf .... si ca sunt foarte, foarte FERICITAAAA!

A la 12 años de edad - record mundial

en el andinismo de grande altura


                     
Am plecat pe 23 noiembrie cu avionul de la Bucuresti la Londra, de la Londra la Madrid si de la Madrid la Santiago, in Chile. Eram nerabdatoare sa vad daca cel mai inalt vulcan din lume este cum mi-l imaginam eu.  Inainte de a ne imbarca, am mai vorbit o data cu Coco care mi-a povestit cum a fost cand a mers ea: deoarece ultima portiune este de catarat, era important sa am foarte mare grija de mine si sa fiu atenta pe creasta la ultima portiune.
                                                                                                                   
                                                   #1. Santiago, Copiapo, pregatire pentru Ojos#

Am ajuns dimineata in Santiago, iar planul era ca seara sa mergem catre Copiapo. Am lasat bagajele la aeroport, fiind foarte grele, si am mers prin centru pentru a lua biletele de autobuz si pentru a schimba niste bani. Langa autogara de unde urma sa plecam era gara veche, inca in functiune, construita de Eiffel inaintea turnului din Paris. In incinta garii era si un carusel vechi si foarte frumos, probabil din aceeasi epoca cu gara. 
A durat ceva timp pana s-a dezmeticit tata, dar dupa aceea mi-a aratat locuri si cladiri si mi-a povestit despre ele sau despre momente si intamplari din trecut, el fiind a cincea oara aici si stiind, cat de cat, orasul. 
Dupa ce am luat biletele, am mers in zona centrala. Am aflat ca in toate orasele de aici piata centrala - cu un parc, o catedrala, un spatiu deschis si statui - se numeste Platza del Armas. Mergand pe strada comerciala pietonala, trecand prin Platza del Armas, am ajuns in piata de fructe unde am vazut pepeni galbeni, capsuni, piersici, avocado, caise, cirese, papaia, ananas, banane, citrice de tot felul. Cred ca toate fructele mele preferate erau acolo! 
Ne-am limitat la ce am putut manca acolo si am luat cateva pentru drumul catre Copiapo. Mai mancasem si in Romania sau in alte tari fructele astea, dar, capsunile si caisele de aici erau proaspete si gustoase, mai ales gustoase! 
Piata era situata langa vechea hala comerciala care acum era o zona turistica cu restaurante, fructe de mare, suveniruri si pesti. 
La inceput nu mi s-a parut un oras sau o tara deosebita, dar pe masura ce stateam mai mult acolo, imi placea din ce in ce mai tare. Seara am luat autobuzul: era un autobuz cu etaj, sa zicem, cu scaune care se intindeau. Mai vasusem unul in Bucuresti cand eram mai mica, dar acela era unul turistic. Seara am adormit repede in autobuz, iar dimineata m-am trezit aproape de Copiapo, cred ca era cam ora opt, si am aflat ca parcursesem aproape cei 800 de kilometri. 
Observam ca solul era din ce in ce mai arid. Era inceput de desert. Pe la noua am ajuns in Copiapo, la autogara. Acolo ne-a asteptat Cristi, am facut cunostinta si mi-am dat seama imediat ca este un om extraordinar. El ne-a dus prin oras, ne-a aratat centrul si apoi ne-a dus la apartamentul unde urma sa stam. 

                

Am iesit prin centru, iar tata voia sa ajunga la supermarketul pe care ni-l indicase Cristi, dar a luat-o complet in directia opusa, in loc sa mergem in dreapta am luat-o in stanga, si ne-am ratacit. Atunci am luat un autobuz pe care scria CENTRO si astfel am reusit sa gasim magazinul, asta dupa ce mai intai am crezut ca iar ne-am ratacit, din cauza ca autobuzul a mers la inceput pe un deal. Seara am mers la Cristi, iar acolo au venit si Meu si Flaviu, doi prieteni de-ai lui, oameni excelenti, care stau tot in Copiapo si sunt tot geologi, ca si gazda. 









Mai aveam de stat doua zile  zile in Copiapo, timp in care, cum spune tata, am "mirosit" si noi sa vedem cum merg lucrurile si ne-am aproviziont pentru cele 12 zile cat am planificat ca o sa dureze aclimatizarea, apropierea si ascensiunea pe Ojos del Salado.
In seara dinaintea plecarii catre Atacama ne-am intalnit "la noi" (in apartamentul in care stateam) cu gazdele noastre, Ghiuri, Ervin, Mariana si noii, dar cu siguranta, bunii si dragii prieteni Cristi, Meu si Flaviu, cei care, maine dimineata, ne vor duce si insoti doua zile in Atacama. Ajutorul, caldura si sustinerea acestor oameni au fost esentiale pentru reusita mea.
                                                                                  
                                                                                   #2. Atacama; zilele 1 si 2, Laguna Negro Francesco, laguna Santa Rosa #


Am plecat cu Cristi, Meu si Flavio in Laguna Negro Fransesco. Eram uimita de frumusetea muntilor si de asezarea lor in mai multe planuri. Eram doua masini, iar eu am mers impreuna cu Cristi si tata. 

Mi-a placut foarte mult faptul ca din Copiapo am plecat inconjurati de munti si, cum urcam un deal, picam tot intre ei, si daca eram mai sus se vedeau in toate partile numai munti. Era impresionant! Am ajuns la Laguna Negro Fransesco, am intrat in refugiu si am gustat cate ceva, apoi am mers cu tata sa ne uitam prin jur. 
 

In partea dreapta a lagunei erau niste grupuri de flamingo roz (era a doua oara in viata mea cand vedeam flamingo, prima oara am vazut in Kilimanjaro, cel mai inalt vulcan si munte al Africii), iar apa era de culoare albastra, putin spre turcoaz. In partea in care erau pasarile, apa era de un albastru inchis.
 
Era nefiresc de frumos, era prima oara cand vedeam asemenea culori ale apei.  Peste cateva zile, la Laguna Verde, m-am  bucurat sa vad o apa de un turcoaz special. Peste cateva ore am mers din nou cu Cristi si Flavio. Ei au fotografiat flamingo, iar eu le-am facut niste poze. Apoi am stat cu Flavio de vorba, in timp ce Cristi a reusit sa se strecoare aproape de pasari. 
   
De atunci a inceput sa-mi simt capu’. Cand am ajuns la refugiu am luat niste lemne vechi din spate si am facut un foc in semineul care se afla in sala de mese. Nu ma simteam foarte bine si nu am mai avut chef sa stau, asa ca m-am bagat in sac si am incercat sa adorm. Probabil ca din cauza ca am urcat asa de repede la acea altitudine a inceput sa ma doara capul.
A doua zi dimineata am coborat din  4500 in 3800 de metri altitudine, la Laguna Santa Rosa. Acolo m-am simtit mult mai bine, imi trecuse si durerea de cap, era excelent. Refugiul avea patru incaperi mici si o debara. Erau doua camarute de dormit, una cu o masa si un hol. Cum ieseai afara era o micuta veranda cu o banca unde puteai sta sa te uiti la privelistea minunata a lagunei.


Meu si Flaviu au plecat la Copiapo. A mai ramas Cristi care a mers sa fotografieze. Am stabilit cu el ca daca nu-l sunam, de acolo, noi  cam 3 km pe drumul de intoarcere catre Copiapo, pana intr-un pas situat la 4200 si am revenit la refugiu pe jos. Cand aproape ajunsesem, am vazut ca vin niste oameni, erau o echipa de italieni si niste rangeri. 
    
Ne-am petrecut seara cu ei in micul container metalic, unde stateau ei, ne-am incarcat aparatul de fotografiat si am vorbit despre muntii si ariile protejate din Romania. Deoarece ei plecau urmatoarea zi spre Copiapo, am stabilit sa ne lase in drumul lor la postul de control vamal.  In noaptea aceea am dormit foarte bine, asa ca am recuperat somnul pierdut. 
                                                  
                                               # 3. zilele 3 - 7: aclimatizare, Laguna Verde, Ref. Claudio Lucero,  #



In urmatoarea zi, prietenii nostri de la Parcul National s-au tinut de cuvant; am ajuns la "carabinieri" si de acolo, cu amabilitatea (si masina) unor argentinieni care se intorceau din vacanta petrecuta in Chile, am ajuns la Laguna Verde, la 4200 de metri altitudine. Am trecut mai multe terase inconjurate de munti. Inainte de a trece faleza ce anunta urcarea pe o noua treapta de altitudine, am vazut un fenomen rar care se numeste "fata morgana": in fata se vedeau muntii, iar la baza lor un lac in care acestia se reflectau perfect in apa; cu cat te apropiai de locul respectiv, cu atat lacul se muta catre linia orizontului. A durat un timp pana sa ma conving ca este doar o iluzie, desi tata imi explica acest lucru; pana la urma am ajuns la stanci si, intr-adevar, nici urma de lac.
Dupa ce am trecut de platoul cel mai inalt din zona, situat la 4500m, si am inceput sa coboram, am vazut brusc, dupa o curba si de pe un loc inalt, Laguna Verde. Era superba, toata turcoaz, de un turcoaz intens, peste tot diferite nuante de verde si albastru, era de neimaginat! Iar aceasta laguna avea stanci de jur-imprejur, refugiul era sub ele pe o portiune cu roca alba, in contrast, dar in armonie cu turcoazul apei si nuantele de rosu ale desertului.

Am ajuns cu masina langa refugiul parasit si inca uimita de peisaj, m-am prins: "Oau, ape termale aici, la 4200 de metri altitudine?!". In jurul micilor bazine sapate in piatra alba, erau construite niste ziduri de piatra pentru a fi ferite de vant. Ne-am instalat in refugiul parasit, dar inca utilizabil; eram singuri, asa ca, dupa plecarea argentinienilor care ne-au adus cu masina, ne-am pus ordine in lucruri, ganduri si am incercat sa planuim.

Mai pe seara, au venit doi alpinisti coreeni, aceeasi cu care ne intalnisem pe drumul de la Nero Francesco la Laguna Santa Rosa. Se intorceau de pe Mulas Muerte, un varf vizavi de tabara si laguna. Purtasera biciclete de carbon, usoare si foarte moderne, pe varf si spuneau ca vor sa faca acelasi lucru si pe Ojos del Salado: erau sponsorizati de firma producatoare si asa prevedea contractul. Seara am discutat cu ei si am aflat ca erau foarte experimentati, unul dintre ei facuse Everestul. In urmatoarea zi, ei urmau sa mearga cu masina pana-n 5200m, tabara Atacama, sa se aclimatizeze. Planuiau sa revina seara la Laguna Verde, lucru care ne-a dat ideea de a merge cu ei. 
Pana sa ma trezesc eu, tata a reusit sa-l sune pe Cristi, asa cum se intelesesera, sa-i spuna ca am gasit masina si ca sambata, daca nu suntem la 5800, la Claudio Lucero, sa ne caute la Laguna Verde. 
Astfel am putut sa mergem si noi cu coreenii, la aclimatizare. Pe drum au fost niste limbi de zapada pe care a trebuit sa le ocolim, dar pe una nu am reusit si, desi avea urme pe ea, am rupt o aparatoare de sub masina pe care tata si colegii coreeni au trebuit s-o repare. 


A urmat apoi o portiune cu bolovani peste tot si te tot zgaltia. In sfarsit, am ajuns si am intrat in refugiul - container Atacama
Imediat cum am intrat am vazut un abtibild cu Clubul Montan Altitudine. M-am bucurat ca a ramas acolo de cand a mers tata prima oara si am facut poze. Dupa ce am rontait ceva, m-am dat putin cu bicicleta, lucru destul de obositor pe nisip si la altitudinea aceea, dar foarte distractiv. 

Dupa un timp am coborat cu masina pe acelasi drum accidentat si atunci i-am spus lu’ tata: "De aici o sa ies cu febra musculara la mana stanga, ca si la dus tot cu aia m-am tinut de maner!". Am ajuns la Laguna Verde si am mai prins o tura de bicicleta.
In urmatoarea zi, colegii nostri au incarcat masina hotarati sa-si mute tabara la  5800m., desi durerea de cap nu le disparuse. Am profitat, din nou, de bunavointa lor si i-am rugat sa ne lase, in drumul lor spre Atacama, la Claudio Lucero, refugiul de la 4560m.
In ziua aceea, dupa ce ne-am aranjat in refugiu, am mers in spatele refugiului pe niste stanci care aveau deasupra o platforma, de fapt ultima terasa, cea de la 4500m, de unde drumul principal catre Argentina incepea sa coboare.
In a sasea zi am mers pe un varf de 5200 de metri altitudine, pentru aclimatizare. Era in fata refugiului, dar pana acolo era un drum drept prin desert; ti se parea scurt, dar s-a dovedit extrem de lung. Am inceput sa mergem pe acel drum si abia cam peste o ora si jumatate am inceput sa urcam, intai nu foarte abrupt, dar apoi din ce in ce mai sustinut.
 

Vedeam un varf la o oarecare distanta, dar nu stiam daca aceasta este tinta noastra, noi margand si uitandu-ne la altimetrul fixat la 5200m. Cand am ajuns pe asa zisul varf, am obsevat ca incepea o sa, apoi o creasta ascendenta care ducea catre alte varfuri, din ce in ce mai inalte.
In acea zi m-am gandit la Coco, deoarece era trei decembrie,  ziua ei de nastere, si am incercat sa-i transmit: "La multi ani de ziua ta, o sa-ti dau un cadou special: o sa fac varful! Nu pe acesta, ci Ojos-ul!" In sfarsit, ajunsesem pe varf. Apoi a urmat coborarea, drumul cel lung pe plat spre refugiu. Acum era si mai lung pentru ca vedeai refugiul in fata ta si tot mergeai, mergeai si nu mai ajungeai. A fost greu, dar foarte frumos! Urmatoarea zi a fost una foarte linistita: nu a batut deloc vantul, am stat la soare, era chiar foarte cald. Cum zice tata, a fost o zi excelenta! Am stat linistiti, am lenevit si ne-am odihnit. Ma gandeam la ziua de varf: daca am prinde o  vreme ca asta, ar fi fantastic! 
In ziua urmatoare, a venit Cristi sa mergem in 5200 de metri altitudine, tabara Attakama.
 
                                                                     # 4. Ultimile etape de aclimatizare si VARFUUUL!!! 


Am ajuns la refugiul - container Attakama si eram nerabdatoare sa ajung in ultima tabara si sa plecam catre varf. Asa ca am mers pe drumul catre tabara de varf  sa ne aclimatizam pentru a putea dormi bine in acea noapte. 

 Am mers cam un kilometru si jumatate, destul de greu, fiind un parcurs cu multa cenusa vulcanica. Dintr-un punct al parcursului se vedea Laguna Verde, mica si cu o culoare intensa de turcoaz. M-am bucurat foarte mult sa o vad din nou,  eram putin uimita, neasteptandu-ma s-o revad de la aceasta distanta, dar si foarte fericita. Am stat putin, am admirat privelistea, am facut niste poze si am coborat inapoi in tadara Attakama. Ne-am bagat in sacii de dormit si eram nerabdatoare sa vina ziua urmatoare: urma sa mergem, pentru aclimatizare, in tabara de varf, Tejos, la 5800 m. Pana acolo erau patru kilometri, din care strabatusem deja unul si jumatate si incercam sa-mi imaginez restul traseului.  Am plecat dimineata, am dus o parte din echipament si ne-am intors inapoi in tabara Attakama.
 

In seara aceea am mancat nuci si migdale prajite la primus, cum imi facea tata cand eram mica, acasa, pe plita, cu sare si paine. 
Cu o zi inainte de varf am plecat in tabara Tejos cu restul echipamentului. Cand am ajuns, mi-am amintit ca am vazut o poza cu Coco in fata refugiului, langa cort. In refugiu am vazut ca sunt niste caiete in care lumea  scria cand facea varful. Erau trei caiete, intr-unul dintre ele am vazut trecuta expeditia cu Coco. M-am bucurat foarte tare ca am gasit-o! 

 Seara, ne-am pregatit echipamentul pentru urmatoarea zi, ziua de varf. Eram emotionata si nelinistita gandindu-ma ca dupa ce voi face varful (nu daca fac varful, dupa ce fac varful) voi fi cea mai tanara alpinista din lume care va fi atins varful vreodata. 

Ne-am trezit la trei dimineata. Am facut ceaiul cu apa pe care o tinusem in sac ca sa nu inghete, m-am imbracat cat de repede am putut pentru ca eram foarte somnoroasa. Cand am iesit din refugiu era un frig si un vant de tremuram, atat de frig, cat si de emotie. 

Am urcat o panta foarte abrupta si nesfarsita, in capul meu. Cand a rasarit soarele eram ca pe la jumatatea drumului, panta continua si se termina in craterul vulcanic. In crater era zapada ori un lac inghetat, nu sunt sigura. 

L-am ocolit si am ajuns la baza unui horn. De-acolo am urcat pe o panta foarte abrupta, chiar mai abrupta decat cea pe care am urcat de la refugiu pana in crater, cu multa cenusa vulcanica si pietris, unde faceai trei pasi in fata unul inapoi. Am urcat cu greu pe horn si apoi a venit partea mea preferata, ultima portiune care era de catarat. 

Eram foarte fericita ca aproape reusisem, eram foarte obosita, dar ma incurajam singura, imi spuneam: "Hai Geta, mai ai doar un pic de catarat si esti in varf, hai!". Am inceput sa ma catar, tata statea jos si ma filma, mi s-a parut destul de greu, probabil ca daca nu ar fi fost la altitudine mi s-ar fi parut mai usor, imi puneam mainile pe stanca, ma gandeam ca trebuie sa fiu foarte atenta. Daca mie imi este acum dificil, oare cum i-a fost lui Coco care a mers singura de la inceputul craterului?! Cand am ajuns la sfarsitul portiunii de catarat am vazut ca peste tot in jurul nostru erau numai munti, in fiecare parte pana la orizont. Se vedea si Laguna Verde, insa de data asta nu era chiar asa de clara culoarea ei. 
Cand am ajuns in creasta mi s-a parut ca portiunea de crater de langa noi este mai inalta, dar cand am ajuns in varf mi-am dat seama ca nu era nimic mai inalt ca locul in care eram. Vantul era foarte puternic, stateam jos si ma tineam de stanca. Ma bucuram foarte mult, tata vroia sa dam mana pentru ca am facut varful, dar i-am spus ca intai ajungem jos si dupa aceea dam mana, aici suntem numai la jumatatea drumului

Ne-am felicitat si ne-am bucurat impreuna. Am facut, mandra, poze cu steagul inscriptionat cu ALTITUDE EXPEDITIONS TEAM apoi am descatarat cu foarte mare grija pe horn. Am trecut de horn, am iesit din crater si am inceput sa coboram pe panta abrupta vazand refugiul Tejos in vale. 

Am coborat in aproximativ cinci ore pana la refugiul din tabara de varf, acolo am strans sacii de dormit si ne-am facut bagajele. Am plecat spre  Attakama, mi-a fost mai greu pentru ca eram foarte obosita si ma durea capul din cauza faptului ca nu bausem si mancasem nimic. 

In 5200 m. ne-a asteptat Cristi, ne-a felicitat, am strans restul de bagaje si am plecat spre Copiapo. In masina am ramas cu bocancii de optmiari si am adormit imediat, m-am trezit doar cand am ajuns in oras pe la doua noaptea.


....... ( AICI urmeaza zilele de SARBATORIRE a reusitei, pe-ndelete. Promit sa pun repede! ) ........
                                                                     #
Da, am reusit! V-am spus eu, Geta Traieste la ALTITUDINE. Am avut nevoie de zece zile de aclimatizare si sa ne apropiem de munte, iar in a unsprezecea zi, am dat varfu’.
Da, am reusit! A fost exceptional: greu, solicitant, cu vant si frig in ziua varfului, dar si cu claritate, vizibilitate si peisaj deosebit. Chiar asta ma motiveaza, ma face sa ma simt speciala si sa ma pregatesc pentru noi ascensiuni de record.
Cea mai solicitanta expeditie de pana acum, cel mai inalt vulcan din lume, cea mai arida regiune de pe glob. Bucuria reusitei, intensitatea efortului intr-un peisaj unic si intelegerea speciala pe care mi-a oferit-o, fac, cu siguranta, din Ojos del Salado si Atacama locuri speciale in sufletul meu, locuri in care voi reveni curand.


Am 12 ani si 2 luni. Am facut Elbrusul!

Elbrus de 5642 de metri este a doua expeditie din anul 2015 dupa Kilimanjaro si a fost o treapta catre urmatoarele mele tinte: Ojos del Salado, cel mai inalt vulcan al lumii de 6893 de metri si Aconcagua de 6962 m, cel mai inalt munte din America de Sud.  

Am plecat cu avionul spre Mineralnye Vody facand in Istanbul o escala, iar noaptea am aterizat in Rusia. Dimineata am plecat spre statiunea Ceged la poalele Elbrusului. Ne-am cazat, am verificat echipamentul, am fixat planul de aclimatizare si am iesit sa ne familiarizam cu zona si directiile in care avem sa plecam zilele urmatoare. Eram nerabdatoare sa ajung pe Elbrus si sa fac varful. Eram foarte sigura pe mine si foarte hotarata ca voi face varful. Ma motiva foarte mult si faptul ca anul trecut nu reusisem pentru ca ramasesem in urma si imi inghetasera picioarele fiindca imi luasem niste bocanci usori, crezand ca sunt suficient de grosi, comparatia facand-o cu muntii din Romania. De atunci mi-am invatat lectia, ascult sfaturile date si ma gandesc de doua ori inainte de a lua o decizie.



In urmatoarea zi am mers la aclimatizare pe Cheget, un munte care iarna este foarte cautat pentru partiile sale. Am urcat pana la 3700 m, punctul maxim unde se ajungea relativ usor, am stat sa ne aclimatizam iar apoi unii dintre noi am mers mai departe, pe o creasta stancoasa si expusa, pentru a mai castiga 150-200 de metri diferenta de nivel, dar si pentru ca ne placea sa mai cataram si sa urcam. De sus se vedea, peste valea Azau, Elbrusul si traseul pe care urma sa mergem in ziua de varf, o urcare abrupta, iar apoi un traverseu ascendent.



A doua zi de aclimatizare am urcat pe traseul pe care aveam sa-l facem urmatoarea zi pana la refugiul Priut 11, la 4050 m. Am stat aproape trei ore ca sa ne aclimatizam, apoi am coborat. M-a durut un pic capul, dar apoi mi-a trecut cand am ajuns jos.

A patra zi am urcat la Priut si am mers putin mai sus ca sa putem dormi bine noaptea. A urmat o zi de aclimatizare si apoi ziua de varf.


Ne-am trezit la ora doua noaptea, ne-am echipat si am pornit pe traseu, probabil pe la trei si ceva. Aveam emotii, ma gandeam la momentul cand voi pune piciorul pe varf. Urcam o panta continua si abrupta cu vant care aproape ne darama. Cand a rasarit soarele, ramasesem deja in urma, dar nici nu ma gandeam sa renunt, imi spuneam “Nu te-am facut eu data trecuta Elbrusule, dar de data asta te fac. Orice ar fi!”.



Unde se termina panta am facut o pauza si am plecat mai departe pe un traverseu ascendent unde tot asteptai sa ajungi la o portiune pe curba de nivel, chiar pe unele portiuni ti se parea ca traseul coboara, dar doar partea finala, cand ajungi in saua dintre cele doua varfuri, este usor in coborare. Dupa ce s-a terminat traverseul m-am intalnit in sa cu ceilalti membrii AltitudeExedition Team care coborau de pe varf. Am urcat o portiune foarte abrupta cu foarte multa ceata si vant. A urmat traversarea unei zone foarte expuse, pe care erau montate corzi fixe, apoi am iesit pe platoul ce ducea la varf. Uneori imi venea sa plang si atunci nu mai puteam respira, asa ca mergeam foarte incet. Am ajuns pe varf foarte fericita de reusita si speriata de vreme. 


Ma gandeam ca pe la ora aceea vremea se va strica si mai mult. Am coborat cam in patru ore, cu cateva pauze.


Am ajuns la refugiul de la 4050m pe la ora patru si jumatate, trecusera mai mult de 13 ore de cand plecasem catre varf. Eram foarte bucurosi si obositi. Cand ne-am reintalnit, la adapostul si caldura refugiului, toti cei care facusem varful in acea zi cu vreme neprietenoasa, fie ca eram membri Altitude Expeditions Team sau rusi, ne-am povestit cele traite de fiecare, bucuria si lupta pentru varf. Si, in plus, sunt cea mai tanara din Europa care a facut varful!


Urmatoarea zi am coborat si tot in acea zi am plecat cu un autobuz la aeroport si am zburat mai intai in Istanbul si apoi in Romania.


Elbrus a fost , pentru mine, al treilea vulcan din 7 Volcanoes, dupa Damavand si Kilimanjaro, si al doilea varf din 7 Summits. Am 12 ani si 2 luni. Am facut Elbrusul!



Am dat Kilimanjaro la 12 ani!

Kilimanjaro de 5985 m este prima expeditie din anul 2015 si cel mai inalt munte inalt de pana acum. Era foarte important pentru mine sa fac varful, era inceput de sezon competitional, era prima verificare a nivelului meu de pregatire obtinut in ascensiunile de iarna si de vara din Circuitul 7 Munti din Gradina Carpatilor. Am plecat hotarata si emotionata  sa incep ascensiunea.

Am plecat dupa amiaza din aeroportul Otopeni spre Kilimanjaro facand o escala la Doha. Eram nerabdatoare sa vad ce ma asteapta, cum sunt oameni de acolo si cum este pe munte. Urmatoarea zi dimineata am zburat langa orasul Arusha in Tanzania, aeroportul Kilimanjaro. Eram foarte fericita ca ajunsesem intr-o tara noua, pe un continent nou  pentru mine. Urmatoarea zi plecam cu un autobus spre munte. Pe drum, vad varful si ma intreb cum va fi acolo, cum va fi vremea in ziua de varf.

Cand am ajuns la poarta parucului national era deja pranzul, asa ca am luat o gustare si am pornit nerabdatoare si fericita ca, in sfarsit am ajuns spre tabara intai, Machame Camp la 2850 m. Am mers printr-o jungla, o mica parte pe un drum forestier, iar apoi pe o poteca.  Dupa ce am ajuns, au urmat corturile, cina si somnul. A doua zi am plecat spre tabara doi, Shira Camp 3810 m, printr-un gol alpin. Drumul a fost pe o poteca ingusta si nisipoasa. Am baut multa apa ca sa ma aclimatizez mai bine. Cand am ajuns m-am odihnit, am baut un ceai si am plecat in stanga corturilor la o alta tabara in plimbare. Acolo am stat aproape doua ore, iar pe drumul inapoi am vazut o mica grota. Urmatoarea zi am plecat mai devreme spre tabara trei, Barranco Camp 3976m. Pe drum, am trecut pe la Lava Taur, un turn de lava inalt unde era un mic platoas. De acolo se vedea foarte bine varful Uhuru si  muntele Meru in zare. Am stat cam doua ore ca sa ne aclimatizam. In acest timp abia ma abtineam sa nu ma catar pe el. De acolo am coborat pe o vale pana la tabara, Barranco Camp, la 3976 m altitudine de unde se vedea traseul din ziua urmatoare pe Breakfast Wall. Am ajuns, ma culc visand la ziua de varf cu putina teama lagata de vreme si temperatura. Cand ma trezesc soarele inca nu rasarise pentru ca era ascuns dupa Breakfast Wall si era un pic frig. Atunci mi s-a facut frica, stiam ca trebuie sa mergem noaptea si imi era teama sa nu inghet. Am plecat spre tabara de varf, Barafu Camp 4673 m , unde am ajuns cam dupa sase ore. Pe Breakfast Wall a fost de catarat, asa ca mi-a placut mai mult traseul din acea zi. M-am culcat mai devreme in acea seara, ca sa fiu odihnita in ziua de varf.
M-am sculat pe la doua noaptea, am rontait un biscuit si am pornit pe traseu. Eram speriata, dar pe parcurs  mi-a disparut frica vazand ca nu se intampla nimic rau.  Am urcat o panta foarte abrupta si nisipoasa pana la Stella Point. De acolo se vedea varful la sfarsitul crestei din stanga, pe partea cealalta  peretele spart al craterului si Lava Taur. Cu greu am plecat  dupa ce m-am pus jos sa ma odihnesc. Am ajuns pe varf  fericita. Am facut poze si m-am odihnit admirand craterul. 


Am coborat in doua zile, m-am odihnit si m-am dus cu tatal meu in safari unde am vazut: girafe, zebre, bufalo, maimute, flamingo roz, antilope si niste pasari albastre cu cioc rosu si creasta galbena.

Acum sunt cea mai tanara din Romania care a urcat pe Kilimanjaro. Acesta este al doilea Vulcan din Circuitul Seven Volcanoes si primul munte din Circuitul Seven Summit.  Urmeaza Elbrusul, cel mai inalt munte si cel mai inalt vulcan din Europa. Pentru mine o provocare, in primul rand pentru ca vizez un record European de varsta si, pe alt plan, dar la fel de important, l-am mai incercat o data in 2014 si nu am reusit varful. Planuri, emotii, dar… acum am facut Kili si sunt fericita!

Elbrus 2014 - acum, cu detasare


De mica traiesc pe munte: intai a fost locul meu de joaca, apoi spatiul unde am invatat sa ma catar si sa simt bucuria atingerii unui varf.  Stiu  ca trebuie sa fiu atenta in fiecare moment, la fiecare miscare si pas, ca, in alpinism si escalda nu exista “greseala mica” si orice greseala poate fi ultima. Pare periculos, nu? Dar ce-ar fi ca un chirurg, tocmai cand lucreaza la tine sa se gandeasca ca “a gresi e omeneste” ? Sau un stomatolog, un farmacist care-ti prepara o reteta, chiar si-un bucatar. Nu, hotarat lucru, a gresi nu e omeneste!
Si, in acelas spirit, daca fac totul fara greseala, daca imi aleg corect antrenamentele si obiectivele, nici esecul nu este ceva posibil. Mai exact nici nu-mi puneam problema c-ar putea exista.
Expeditia mea din Elbrus, august 2014, mi-a schimbat felul in care pana atunci intelesesem lucrurile. Am dat de “pragul de sus”, cu capul, ca toata lumea.
Totul fusese organizat perfect, programul de aclimatizare se derulase bine, eram in tabara de varf la 4800m, vremea era buna, ma simteam perfect si eram convinsa ca ajungerea pe varf, la 5642m, este doar o chestiune de timp.
La ora 2 ne-am trezit, la 2,30 am inceput urcarea. Zapada tare, inghetata, dupa cum prind coltarii, sa tot fie -15 grade. In timp ce urc imi dau seama ca picioarele incep sa-mi inghe. Nici nu voiam sa ma gandesc ca fusesem sfatuita sa iau bocanci de altitudine si eu hotarasem sa plec cu niste bocanci mai usori si mai comozi. Doar facusem Araratul de 5137m cu acesti bocanci si toate ascensiunile si antrenamentele de iarna in Circuitul 7Munti din Gradina Carpatilor. Am crezut ca picioarele o sa se incalzeasca de le mers, dar nu a fost asa. Nu mai simteam degetele si imi ziceam sa renunt dar, in acelas timp, imi spuneam ca trebuie sa continui, ca trebuie sa gasesc o solutie. Pe la ora cinci dimineata ma intrebam daca am trecut de momentul in care temperatura este cea mai joasa, dar, probabil, ajunsesem la o altitudine mare si temperatura nu voia sa creasca. Atunci a fost momentul cand mi-am imaginat ca-mi ingheata si cad degetele. Gandul urmator a fost ca da, luasem o hotarare proasta cu bocancii. Odata acceptata realitatea, am putut sa iau si decizia corecta, aceea de a ma intoarce.
A fost greu: am coborat in tabara de varf, in cateva ore picioarele si-au revenit, e adevarat cu durere, cu frica de a le vedea albe si umflate, de a le tine tot la rece, ca la cald ma dureau groaznic, dar a trecut.
Cel mai greu a fost, insa, sa ma inteleg cu mine: ratasem un record european, ratasem o ascensiune la care visasem atata, dupa antrenamente si pregatire de o iarna, si dupa 6 ore, eram iarasi in tabara de varf, cu picioarele praf, fara posibilitate de a mai incerca varful a doua zi. Si imediat imi venea in minte cat de desteapta eram eu seara trecuta, cum le stiam eu pe toate si cat de sigura eram ca voi face varful.

Asta pana au venit colegii de pe varf. Pe urma a fost si mai rau: “ E, lasa, muntele nu pleaca de aici” – da’ eu plec maine, fara varf facut!!. “Nu-I nimic, esti mica, la anii tai…” – chiar nu ma interesa ce facea el la anii mei, ce fac altii la anii mei… Eu ratasem, si ma mai dureau si picioarele si nu puteam sa-mi adun gandurile!
A venit si tata fericit ca toti ceilalti membri Altitude Expeditions Team, facusera varful, s-a uitat la picioarele mele, a pipait degetele si m-ancurajat: “ Doare?! Marfa! Ti-o fi fatat mintea vreun pui, si d-aia. Poate te destepti, mai stii?!”
Am ajuns acasa, ma tot ducea gandul la “puiul de minte” care ar fi fost in stare sa ma destepte  si sa-mi treaca amintirea esecului ala. Am discutat si cu tata si cred ca am inteles ce trebuia.

Acum accept ca exista posibilitatea de a esua si nu consider esecul un lucru de temut atata timp cat stiu sa-l mentin gestionabil, atata timp cat stiu sa-l tin sub control. In continuare cred ca “a gresi NU este omeneste” si a te baga intr-o treaba pe principiul “poti s-o faci, ai incredere in tine, daca vrei, poti” e o mare gresala. Cu cat iti cunosti mai bine domeniul, posibilitatile, cu cat exersezi, te antrenezi, gandesti mai bine, cu atat poti gestiona esecul, ca si succesul, mai bine.
Acum, in august, dupa Kilimanjaro voi fi din nou in Elbrus. Si cum gandesc acum, sigur functioneaza: la inceputul lui septembrie 2014, am facut doua varfuri in Iran: Sabalan 4811m si Damavand 5671m cu Record Mondial de varsta. Evident, cu bocancii de altitudine, cu mai multa atentie la sfaturi si la fel de determinata si de bucuroasa ca sunt pe acesti munti. Parca aveam convingerea ca merit mai mult sa ma bucur de traseu, de efort, de peisaj, cu noua intelegere a lucrurilor dupa esecul din Elbrus.



Damavand 5871m - cel mai inalt vulcan din Asia

A fost fantastic! Am ajuns pe varf, desi veneam dupa o expeditie ratata pe Elbrus (o sa va povestesc si despre asta, ca, acum, m-am impacat cu ea). Eram in Iran, o tara deosebita, cel mai inalt vulcan din Asia, peisaje, colegi de echipa...minunat! Intai o sa pun ceva din articolul care mi-a placut foarte mult:
 
"A stabilit deja două recorduri mondiale - Dor Geta Popescu (11 ani) îi depăşeşte recordurile surorii sale, cunoscuta alpinistă Crina Coco Popescu (20 de ani). Geta are deja în palmares două recorduri mondiale de vârstă. Crina Coco Popescu (20 de ani) şi Dor Geta Popescu (11 ani), din Râşnov, au stabilit recorduri mondiale de alpinism la vârste fragede şi au atins culmi montane greu accesibile chiar şi pentru adulţi.


Dor Geta Popescu îi calcă pe urme surorii sale mai mari şi este deja un fenomen, ea stabilind două recorduri de vârstă. A urcat prima dată pe munte când abia ştia să vorbească. Tatăl şi sora ei mai mare i-au insuflat pasiunea pentru alpinism şi escaladă. „Ne-am mutat de la Bucureşti la Râşnov înainte să se nască fetele tocmai pentru a fi mai aproape de munte. Alpinismul este pentru noi un mod de viaţă, iar fetele urmează cu succes tradiţia familiei.  Pe Geta am dus-o prima dată pe munte când avea 3 ani, în Postăvaru“, a povestit Ovidiu Popescu, tatăl fetei. A escaladat doi dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii. Dor Geta Popescu a prins drag de acest sport după ce sora ei mai mare, Crina Coco Popescu, a intrat în Cartea Recordurilor. 

Ambiţioasă din fire, Geta şi-a propus să doboare performanţele surorii ei. Deocamdată, a şi reuşit, fiind cea mai tânără sportivă care a escaladat doi dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii. „Iubesc acest sport şi sper să reuşesc să bat cât mai multe recorduri. Nu este un sport uşor, am nevoie de mult antrenament, disciplină şi multă voinţă deoarece condiţiile de pe munte sunt extrem de dificile. Eu cred că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, atunci poţi reuşi. Trebuie doar să crezi în tine“, a spus Dor Geta Popescu."





 
 









Acum va voi povesti cum a fost acolo.
Am mers in nordul Teheranului, pentru aclimatizare pe un munte  cam de 4000 de metri inaltime. Am urcat pe varf, acolo am stat aproximativ o ora ca sa ne obisnuim cu altitudinea. Cand am coborat, in zona de agrement de la poalele muntelui am gasit un panou de escalada. M-am catarat si eu cu rochita si basma pe cap cum este obiceiul in Iran. 

A doua zi am plecat spre Damavand; abia asteptam sa vad muntele, sa ajung pe el si sa vad cum este acolo si cum se vor desfasura lucrurile. Am urcat la refugiu in cateva ore, ne-am scos sacii de dormit si ne-am amenajat locul pe priciul de sus. Ma tot duceam pe afara sa ma catar pe stanci de unde, seara, se vedeau luminitele localitatilor de jos si in zare cele ale Teheranului. 

Am dormit la refugiu iar a doua zi am mers catre varf, sa ne aclimatizam. Aerul era din ce in ce mai rarefiat si se simtea mirosul de sulf de la emanatiile din varful conului vulcanic. 

In ziua de varf ne-am trezit pe la ora 4 dimineata si am inceput ascensiunea la lumina lanternelor frontale. La inceput o panta inclinata acoperita de grohotis, am continuat cu un abrupt stancos pe care am ajuns pe o vale abrupta si am iesit intr-o creasta. De acolo se vedea urcusul final si norii de sulf. Am ajuns pe varf dupa ce am trecut prin norii ce ne faceau respiratia si mai grea. O priveliste fantastica, cu conuri secundare care aruncau coloane de gaz, cu un ghetar ce urca pe partea nordica si cu stanca de varf pe care sunt niste animalute mumificate. 

M-am bucurat de reusita, de vremea foarte buna, de peisaje impreuna cu colegii Altitude Expeditions Team - Dorina Tudor,  Bogdan Dudau, Rica Cristinel si Poiana Simion. Eram cu toti fericiti.

Pe Sabalan 4811m, vulcanul cu lac in crater!

     Anul trecut (20august - 4 septembrie 2014)  am fost in Iran pe muntele Sabalan de 4811 metri. In prima zi am urcat pana la refugiu. 
     A doua zi, la patru dimineata, am plecat spre varf. Cand a rasarit soarele eram deja aproape de reusita si abia atunci am putut vedea, in zare, conul vulcanic ca un tort urias si urcusul final, ca umarul unui prieten care ma conducea spre varf. 

video


Acum traseul era acoperit de zapada precum bezeaua. Am calcat pe bezeaua tortului si am continuat sa urc. Cand am ajuns la con am vazut un lac ca o oglinda ce reflecta lumina soarelui si stancile craterului ca niste uriasi fermecati de privelistea care se deschidea-n zare pana la marea Caspica. 
     Am scos tricolorul inscriptionat cu Altitude Expeditions  Team. Bucurosi de reusita am facut poze cu toata echipa si pentru un moment parca eram figurinele care decorau uriasul tort.
     Amintirea acestei reusite o pastrez ca pe o bijuterie in
cutia care mai contine si celelalte recorduri mondiale de varsta: Damavand 5671 m din Iran si Ararat 5137 m din Turcia.

2 comentarii:

  1. Sa sti ca m- ai lasat fara cuvinte. Credeam ca aceste expeditii sunt facute doar de adulti. Niciodata nu m- am gandit ca un copil de varsta ta poaate sa ajunga la asemenea performanta. Distanta dintre casa mea si scoala este de circa 5000m si mi se pare drum lung, dar tu faci aceasta distanta in urcare si pe o vreme extrem de rece si cu vant. RESPECT! RESPECT...RESPECT

    RăspundețiȘtergere
  2. Acum,când Doru Geta Popescu a plecat,prea devreme,dintre noi,ce-ar mai fi de spus?Performanțele ei sunt extraordinare și vor rămâne în istoria alpinismului mondial.RESPECT! DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

    RăspundețiȘtergere